Mihai Eminescu, cel mai mare poet al literaturii române
Mihai Eminescu a fost un poet, prozator şi jurnalist român, considerat cel mai mare poet al literaturii române, fiind un simbol al romantismului şi al spiritului naţional. Ziua de 15 ianuarie – data naşterii lui Eminescu, marelui nostru poet naţional - a fost aleasă ca Zi a Culturii Naţionale.
S-a născut la 15 ianuarie 1850, în Botoşani, şi a copilărit în Ipoteşti, unde a fost influenţat de peisajele rurale, de folclorul şi cultura românească. Şi-a început educaţia la Cernăuţi, continuând studiile la Viena şi Berlin, unde a aprofundat cunoştinţele în filozofie, istorie şi literatură. A fost un autodidact pasionat, cunoscând mai multe limbi străine şi având un interes deosebit pentru cultura europeană şi tradiţiile româneşti. Revenit în ţară, a lucrat ca jurnalist la ziarul „Timpul”, unde a scris articole politice şi sociale critice, reflectând viziunea sa conservatoare şi naţionalistă.
Prietenia lui Eminescu şi Creangă
Mihai Eminescu a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi în perioada 1874-1876. Aceasta a fost una dintre funcţiile sale importante, alături de activitatea de jurnalist şi poet. Eminescu şi Ion Creangă au avut o prietenie deosebită, considerată una dintre cele mai frumoase din cultura română. Cei doi s-au cunoscut la Iaşi, în anii 1874-1875, când Eminescu era revizor şcolar şi director al Bibliotecii Centrale, iar Creangă era institutor. Cei doi s-au apropiat datorită pasiunii comune pentru literatură, folclor şi viaţa autentică a satului românesc. Poetul l-a încurajat pe Creangă să-şi scrie amintirile şi poveştile, contribuind astfel la consacrarea sa ca mare prozator. Creangă, la rândul său, i-a oferit lui Eminescu o atmosferă prietenoasă şi o legătură autentică cu lumea satului, pe care poetul o admira.
Petreceau mult timp împreună în casa lui Creangă din Iaşi, unde discutau despre literatură, politică şi filosofie. Participau la întâlniri literare şi obişnuiau să se relaxeze la hanul „Bolta Rece”. Eminescu l-a încurajat pe Creangă să scrie, iar sub influenţa sa, acesta a început să-şi transcrie poveştile şi amintirile din copilărie. După ce Eminescu s-a mutat la Bucureşti şi a început să sufere de probleme de sănătate, legătura dintre cei doi s-a rărit. Astăzi, prietenia dintre Eminescu şi Creangă rămâne un simbol al spiritului literar românesc şi al legăturii autentice dintre doi mari creatori ai culturii naţionale.
În calitate de director, Eminescu a încercat să modernizeze biblioteca, ocupându-se de organizarea colecţiilor şi de îmbunătăţirea accesului la cărţi pentru public. A redactat un regulament de funcţionare al bibliotecii şi s-a preocupat de inventarierea fondului de carte. A fost un susţinător al ideii că biblioteca trebuie să fie un centru de cultură accesibil tuturor. Totuşi, perioada petrecută la conducerea bibliotecii nu a fost lipsită de dificultăţi. Eminescu s-a confruntat cu lipsa fondurilor şi cu dificultăţi administrative, iar în 1876 şi-a pierdut postul în urma unor schimbări politice. Această experienţă a contribuit la formarea sa intelectuală, oferindu-i acces la vaste resurse de lectură care i-au influenţat opera.
Luceafărul poeziei româneşti
Opera sa poetică este profund influenţată de romantism, filozofia lui Schopenhauer şi mitologia românească. Printre cele mai cunoscute poezii se numără Luceafărul (considerată o capodoperă a literaturii române şi universale), Floare albastră, Oda (în metru antic) şi Scrisorile, în care îmbină lirismul cu satira socială. Poeziile sale abordează teme precum iubirea idealizată, timpul, natura, condiţia omului de geniu şi aspiraţia spre absolut. Stilul său poetic este marcat de imagini vizionare, muzicalitate şi profunzime filozofică.
Poezia „Luceafărul”, publicată pentru prima dată în 1883, este o îmbinare de basm, mitologie, filozofie şi romantism, având o profundă reflecţie asupra iubirii imposibile şi condiţiei omului de geniu. „Luceafărul” este considerat cea mai complexă şi filozofică poezie eminesciană, fiind admirată atât pentru profunzimea ideatică, cât şi pentru frumuseţea artistică. Poezia a fost tradusă în numeroase limbi şi continuă să fie studiată şi apreciată în întreaga lume.
Primul eminescolog, Titu Maiorescu
Titu Maiorescu era o personalitate marcantă a culturii române, critic literar, profesor şi politician, fondatorul „Junimii”, societatea literară care a susţinut dezvoltarea literaturii române moderne. Relaţia dintre Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu a fost una complexă, caracterizată de sprijin literar, admiraţie, dar şi unele neînţelegeri. Maiorescu l-a remarcat pe Eminescu încă din 1870, când poetul i-a trimis primele sale creaţii. Criticul a fost profund impresionat de talentul tânărului poet şi l-a susţinut publicându-i versurile în revista „Convorbiri literare”. De asemenea, l-a ajutat pe Eminescu să obţină burse pentru studii la Viena şi Berlin, unde poetul a aprofundat filozofia şi literatura. În 1883, Maiorescu a fost cel care s-a ocupat de publicarea singurului volum de poezii al lui Eminescu apărut în timpul vieţii acestuia, selecţia fiind făcută cu mare grijă.
Eminescu era un spirit liber şi avea convingeri politice puternice, în timp ce Maiorescu era un politician calculat. Titu Maiorescu a jucat un rol esenţial în promovarea lui Mihai Eminescu ca poet naţional, oferindu-i recunoaştere şi susţinere. Cu toate acestea, relaţia lor a fost umbrită de unele neînţelegeri şi critici, în special în ceea ce priveşte perioada dificilă din viaţa lui Eminescu. Cu toate acestea, fără sprijinul lui Maiorescu şi al Junimii, opera eminesciană nu ar fi avut acelaşi impact asupra literaturii române.
Din păcate, Eminescu a avut o viaţă marcată de boală şi suferinţă. În ultimii ani, sănătatea sa s-a deteriorat din cauza unei boli psihice, iar la 15 iunie 1889, la doar 39 de ani, s-a stins din viaţă la Bucureşti. Ion Creangă a fost profund afectat de moartea poetului, spunând că „Eminescu a murit, şi eu mă duc după dânsul”. La scurt timp, în 1889, şi Creangă s-a stins din viaţă.
Moştenirea sa literară rămâne esenţială pentru cultura română, nemuritoare, de o valoare inestimabilă, influenţată de filosofia idealistă, mitologia naţională şi cultura universală, având un efect asupra generaţiilor de scriitori şi iubitori ai poeziei româneşti.
