Denarii din timpul lui Iisus

Daţi înapoi Cezarului ce-i al Cezarului

Pe vremea lui Iisus, fariseii erau un grup de evrei care încercau să-şi trăiască viaţa strict în conformitate cu poruncile Torei (Vechiul Testament). Aceştia erau cunoscuţi pentru rigiditatea lor în privinţa respectării legii evreieşti şi pentru cercetarea şi interpretarea atentă a textelor sacre. Ei credeau în viaţa de apoi şi în învierea morţilor, ceea ce era o învăţătură controversată în rândul altor grupări evreieşti de la acea vreme. Din acest motiv, ei au fost mult criticaţi de Hristos - nu pentru religia şi ambiţia lor, ci pentru făţărnicia şi stilul lor de viaţă ipocrit. Astfel, în cultura creştină, numele lor a devenit sinonim cu aceşti termeni peiorativi.

Fariseii s-au opus cu multă înverşunare Mântuitorului Hristos deoarece, aşa cum se ştie, Domnul nu era de acord cu mulţimea învăţăturilor lor privitoare la Legea lui Moise dar şi pentru faptul că popularitatea lui Iisus le primejduia poziţia în faţa credincioşilor. Ei se considerau adevăraţii păstrători ai tradiţiei iudaice şi, într-adevăr, nu duceau lipsă de autoritate în comunitatea evreiască din vremea lor. Astfel, fariseii au perceput cuvintele critice ale lui Iisus ca fiind mai periculoase chiar decât zicerile marilor preoţi saduchei („cărturarii”). Prin urmare, au încercat în mod repetat să îl prindă în capcană şi să îl îndepărteze pe Hristos - şi, după cum ştim, au şi reuşit. Unul dintre aceste cazuri este descris în următorul scurt pasaj din Biblie (Evanghelia după Matei 22, versetele 15-22).

15. Atunci s-au dus fariseii şi au ţinut sfat ca să-L prindă pe El în cuvânt.

16. Şi au trimis la El pe ucenicii lor, împreună cu irodianii, zicând: Învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi întru adevăr înveţi calea lui Dumnezeu şi nu-Ţi pasă de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor.

17. Spune-ne deci nouă: Ce Ţi se pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?

18. Iar Iisus, cunoscând viclenia lor, le-a răspuns: Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?

19. Arătaţi-Mi banul de dajdie. Iar ei I-au adus un dinar.

20. Iisus le-a zis: Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe el?

21. Răspuns-au ei: Ale Cezarului. Atunci a zis lor: Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.

22. Auzind aceasta, s-au minunat şi, lăsându-L, s-au dus.

Banul din mâna Mântuitorului

Fariseii au încercat să-l facă pe Iisus să spună că nu ar trebui să plătească impozite Cezarului - dacă oricum Cezarul nu avea nicio putere reală asupra oamenilor, ci doar Dumnezeu, aşa cum spunea mereu Hristos. Evaziunea fiscală, era o infracţiune capitală la acea vreme - la fel ca şi în zilele noastre - iar nerespectarea legilor atrăgeau osânda. Dar Iisus avea dreptate: a subliniat că „denarul” din mâna lui cu portretul şi numele împăratului îi aparţinea acestuia şi lui trebuia să-i fie returnat. Această monedă, datorită perioadei în care a fost emisă, trebuie să fi fost în jurul anului 30 d.Hr., anul morţii lui Hristos, a fost probabil moneda de argint folosită de împăratul Tiberius (14-37 d.Hr.) în toate provinciile romane, inclusiv în Iudeea. Astfel, Hristos a răspuns în mod literal ceea ce ar fi răspuns orice supus loial - deci, nu puteau să-l acuze în faţa guvernatorului roman Pilat - dar să nu uităm că a adăugat: „şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.

Cuvintele sale, ca întotdeauna, aveau un înţeles mai profund: acestea puteau fi mai mult decât doar o îndemnare la a plăti impozitele şi a fi buni cetăţeni. Unii interpreţi ai textului consideră că Iisus subliniază aici importanţa de a recunoaşte că există datorii şi loialităţi multiple în viaţa noastră - nu doar faţă de autorităţile civile, ci şi faţă de Dumnezeu şi faţă de comunitatea noastră. În plus, se poate argumenta că Iisus sugerează, într-un sens mai profund, orice îi aparţine Cezarului - cum ar fi banii sau puterea - este mai puţin important, în timp ce răsplata lui Dumnezeu este „împărăţia cerurilor”.